Traduceri din Seth

Există realizări interne mereu prezente în self-ul întreg. În fiecare personalitate există o înţelegere a sensului tuturor existenţelor. Cunoaşterea existenţei multidimensionale nu se află numai în fundalul prezentelor tale activităţi conştiente, ci fiecare om ştie în interiorul său că viaţa sa conştientă este dependentă de o dimensiune mult mai mare de actualizare. Această dimensiune nu poate fi materializată într-un sistem tridimensional şi totuşi cunoaşterea acesteia curge înspre afară din cea mai lăuntrică inimă a existenţei şi este proiectată în afară, transformând tot ceea ce atinge.

Această inundare înspre afară impregnează anumite elemente ale lumii fizice cu o splendoare şi o intensitate ce o depăşeşte cu mult pe cea de obicei cunoscută. Cei atinşi de ea sunt transformaţi, în termenii voştrii, în ceva mai mult decât au fost înainte.

Această cunoaştere interioară încearcă să îşi găsească un loc în peisajul fizic, să se transpună în termeni fizici. Aşadar, fiecare om posedă această cunoaştere lăuntrică în interiorul său şi într-o măsură sau alta, el de asemenea caută confirmarea în lumea exterioară.

Lumea exterioară este o reflexie a celei interioare, deşi departe de a fi perfectă. Cunoaşterea interioară poate fi comparată cu o carte despre ţara natală pe care un călător o ia cu el într-o ţară străina. Fiecare om este născut cu dorinţa de a face ca aceste adevăruri să devină reale pentru el, deşi vede o mare diferenţă între ele şi mediul în care trăieşte.

O dramă internă este dusă mai departe de fiecare individ, o dramă psihică ce este în final proiectată cu mare forţă în afară, asupra câmpului istoriei. Naşterea marilor evenimente religioase apare din drama religioasă interioară. Drama în sine este într-un fel un fenomen psihologic, deoarece fiecare self orientat fizic se simte aruncat singur într-un mediu ciudat, fără a-şi cunoaşte originiile, destinaţia sau chiar motivul pentru propia existenţă

Aceasta este dilema ego-ului, în mod specific în primele stadii. El caută în afară răspunsuri, deoarece aceasta este natura sa: de a manevra în cadrul realităţii fizice. Totuşi, el simte de asemenea o adâncă, trainică şi neînţeleasă conexiune cu alte părţi ale self-ului ce nu sunt în domeniul său. El este conştient că acest self interior deţine cunoştiinţe pe care propia sa existenţă este fundamentată.

În timp ce creşte, în termenii tăi, el caută în afară confirmarea acestei cunoaşteri interioare. Prin ajutorul oferit self-ul interior susţine ego-ul. El îşi formează adevărurile în date orientate fizic cu care ego-ul se poate ocupa. Apoi le proiectează în afară, în zona de realitate fizică. Văzând aceste adevăruri materializate, ego-ul le consideră a fi mai uşor de acceptat.

Astfel, tu des întâlneşti momente în care oamenii sunt atinşi de o măreaţă iluminare, izolaţi de masele umanităţii, înzestraţi cu puteri extraordinare – perioade de istorie ce par a fi aproape nenatural de strălucitoare în contrast cu altele; profeţi, genii şi regi prezentaţi într-o lumină supraomenească.

Aceşti oameni sunt aleşi de alţii pentru a manifesta în exterior adevărurile interioare pe care intuitiv toţi le ştiu. Există multe nivele de semnificaţie. Pe de-o parte, asemenea indivizi îşi primesc abilităţiile şi puteriile lor nepământene de la alţi indivizi, le stăpânesc şi le expun în lumea fizica pentru ca toţi să le vadă. Ei joacă rolul self-ului interior binecuvântat ce, de fapt nu poate opera în realitatea fizică despărţit de trup. Totuşi, această energie este o proiecţie destul de validă din self-ul interior.

Personalitatea astfel atinsă de ea într-adevăr devine apoi, în anumiţi termeni, ceea ce pare a fi. Ea va apărea ca un erou etern în drama religioasă exterioară, aşa cum self-ul interior este eroul etern al dramei religioase interioare.

Această proiecţie mistică este o activitate continuă. Atunci când puterea unei mari religii începe să scadă, iar efectele sale fizice devin din ce în ce mai slabe, atunci drama interioară începe încă o dată să se trezească. Aşadar, aspiraţiile cele mai înalte ale omului vor fi proiectate asupra istoriei fizice. Dramele însele vor diferi. Ţine minte, ele sunt mai întâi construite intern.

Ele vor fi formate pentru a lăsa o urmă asupra condiţiilor lumii din orice moment dat, fiind prin urmare camuflate în simboluri şi evenimente ce vor influenţa cel mai mult mulţimile. Acestea sunt în mod ingenios realizate, deoarece self-ul interior ştie exact ce îşi va lăsa amprenta asupra ego-ului şi ce tipuri de personalităţi vor fi cele mai capabile a personifica mesajul din orice perioadă istorică dată. Atunci când o asemenea personalitate apare în istorie ea este intuitiv recunoscută deoarece calea a fost de mult pregatită, iar în multe cazuri profeţiile ce anunţă o asemenea venire au fost deja oferite.

Indivizii astfel aleşi nu apar pur şi simplu în jurul vostru. Ei nu sunt aleşi aleator. Ei sunt indivizi ce au luat asupra lor responsabilitatea acestui rol. După naşterea lor, ei sunt conştienţi în diverse măsuri de destinul lor, iar anumite experienţe declanşatoare pot trezi întrega lor memorie.

Ei servesc destul de clar ca reprezentanţi umani a lui Tot Ceea Ce Este. Acum, deoarece fiecare individ este o parte a lui Tot Ceea Ce Este, într-o anumită măsură, tu ai acelaşi rol. Totuşi, într-o asemenea dramă religioasă personalitatea principală este mult mai conştientă de cunoaşterea sa interioară, mai sensibilă faţă de abilităţiile sale, mult mai capabilă a le folosi şi extrem de familiară faţă de relaţia sa cu toată viaţa.

Ideile de bine şi de rău, dumnezei şi diavoli, mântuire şi damnare, sunt doar simboluri ale valoriilor religioase mai profunde; dacă vrei, valori cosmice ce nu pot fi traduse în termeni fizici.

Aceste idei devin temele conducătoare ale dramelor religioase despre care am vorbit. Actorii se pot “reîntoarce” din nou şi din nou, în roluri diferite. Aşadar, în orice istorică dramă religioasă, actorii ar fi putut ca deja să apară pe scena istorică din trecutul tău, profetul de azi fiind trădătorul dramei trecute.

Totuşi, aceste entităţi psihice sunt reale. Este chiar adevărat să spui că realitatea lor este alcătuită nu numai din miezul propiilor identităţi, ci este de asemenea întărită de acele proiectate gânduri şi sentimente ale audienţei pământene din care drama este adoptată.

Identificarea psihică şi psihologica este de o mare importanţă aici, fiind într-adevăr în mijlocul tuturor acestor drame. Într-un sens, poţi spune că omul se identifică cu zeii pe care el însuşi i-a creat. Omul nu înţelege valoarea magnifica a propiei sale inventivităţi şi puteri creative. Spunând că zeii şi oamenii s-au creat unii pe alţii, ajungi chiar mai aproape de adevăr; dar doar dacă eşti foarte atent în definiţiile tale – cum exact oamenii şi zeii diferă?

Atributele zeilor sunt cele inerente în om, mărite, aduse într-o puternică activitate. Aşadar, piesele însele, religiile ce au trecut de-a lungul anilor – acestea sunt doar umbre, deşi unele ajutătoare. În spatele cadrului binelui şi răului există valori spirituale mult mai profunde. Prin urmare, toate religiile, în timp ce încercă să prindă “adevărul” trebuie să se teamă că permanent acesta le ocoleşte.

Self-ul interior lăsat singur, în odihnă, meditaţie, poate în unele momente să întrezărească porţiuni din aceste realităţi interioare ce nu pot fi fizic exprimate. Aceste valori, intuiţii sau călătorii în interior sunt oferite fiecăruia în concordanţă cu puterea sa de înţelegere, astfel poveştiile spuse despre ele des vor varia.

De exemplu, personajul principal dintr-o istorică dramă religioasă poate să fie sau să nu fie conştient de modurile în care asemenea informaţii îi sunt oferite. Şi totuşi, i se va părea că într-adevăr ştie, deoarece natura originii dogmei va fi explicată în termeni pe care personajul principal îi poate înţelege. Iisusul istoric a ştiut cine era, şi de asemenea a ştiut că era unul din acele trei personalităţi ce compun o entitate. Într-o mare măsură el a împărţit memoria cu ceilalţi doi.

A treia personalitate, de multe ori menţionată de mine, în termenii voştrii încă nu a apărut, deşi existenţa sa a fost profeţită ca “A doua venire”. Acum, aceste profeţii au fost oferite în termenii culturii curente din acel moment, aşadar deşi cadrul a fost fixat distorsiunile sunt deplorabile, deoarece acest Hristos nu va veni la sfârşitul lumii tale aşa cum au afirmat profeţiile.

El nu va veni pentru ai răsplăti pe cei drepţi şi pentru ai trimite pe cei făcători de rele la osânda veşnică. Totuşi, el va începe o nouă dramă religioasă. O anumită continuitate istorică va fi menţinută. Aşa cum s-a mai întâmplat încă o dată înainte, el nu va fi în general cunoscut pentru ceea ce este. Nu va exista nici o proclamaţie glorioasă la care întreaga lume se va înclina. El se va întoarce pentru a îndrepta creştinismul, ce va fi în ruine în momentul venirii sale şi va întemeia un nou sistem de gândire atunci când lumea are extrem de multă nevoie de el.

Până în acel moment, toate religiile vor fi într-o criză severă. El va submina organizaţiile religioase, nu le va uni. Mesajul său va fi acela al individului în relaţie cu Tot Ceea Ce Este. El va specifica clar metodele prin care fiecare individ poate atinge o stare de contact intim cu propia sa entitate; entitatea fiind într-o oarecare măsură mediatorul omului cu Tot Ceea Ce Este.

Până în 2075 toate acestea vor fi deja realizate. Naşterea va apărea până în timpul dat. Celălalte schimbări vor apărea în general pe perioada unui secol, dar rezultatele se vor arăta cu mult înainte de acel timp.

Datorită naturii plastice a viitorului, în termenii voştrii data nu poate fi considerată finală. Totuşi, toate probabilităţiile se îndreaptă în această direcţie, deoarece impulsul interior formează deja evenimentele.

Nostradamus a văzut dezintegrarea Bisericii Catolice ca fiind sfârşitul lumii. El nu şi-ar fi putut imagina civilizaţia fără ea, prin urmare multe dintre predicţiile sale târzii trebuie citite cu această idee în minte.

A treia personalitate a lui Hristos va fi într-adevăr cunoscută ca şi un psihic extraordinar, deoarece el va fi acela care va învăţa umanitatea să îşi folosească simţurile interioare care singure fac posibilă adevărata spiritualitate. Călăii şi victimele vor schimba rolurile în timp ce memoriile reîncarnaţionale vor răsări la suprafaţa conştiinţei. Prin dezvoltarea acestor abilităţi, caracterul sacru al tuturor vieţilor va fi intim recunoscut şi apreciat.

Acum, vor exista câţiva născuţi înaintea acelui timp, oameni care în diverse moduri vor reaprinde aşteptăriile omului. Un asemenea om s-a născut deja în India, într-o mică provincie lângă Calcutta, dar munca sa va rămâne aproximativ locală pe toată durata vieţii sale.

Un altul va fi născut în Africa, un om negru a cărui principală muncă va fi realizată în Indonezia. Aşteptăriile au fost pregatite cu mult înainte, în termenii voştrii, şi vor fi alimentate de noi profeţi până când a treia personalitate a lui Hristos poate într-adevăr să apară.

Ea îl va conduce pe om în spatele simbolismului pe care religia s-a bazat pentru atât de multe secole. Ea va scoate în relief experienţa spirituală individuală, expansivitatea sufletului, şi îl va învăţa pe fiecare om să recunoască multiplele aspecte ale propiei realităţi.

Al treilea personaj istoric, deja născut în termenii voştrii, şi o porţiune din întreaga personalitate a lui Hristos, a luat asupra sa rolul unui zelot.

Această persoană a avut putere şi energie superioară precum şi excelente abilităţi de organizare, dar datorită eroriilor pe care le-a făcut fără să îşi dea seama, s-au perpetuat câteva distorsiuni periculoase. Înregistrările acelei perioade istorice sunt î

împrăştiate şi contradictorii.

Omul, din punct de vedere istoric, era Paul sau Saul. El avea sarcina de a crea un cadru. Dar, el trebuia să fie un cadru de idei şi nu de regulamente; de oameni şi nu de grupuri. Aici a eşuat, iar el se va întoarce în viitorul tău ca a treia personalitate deja menţionată.

Totuşi, în această privinţă, nu există patru personalităţi.

Acum, Saul a făcut totul pentru a se stabili ca o identitate separată. De exemplu, caracteristicile sale au fost destul de diferite faţă de cele ale Hristosului istoric. El a fost “convertit” de o intensă experienţă personală – un fapt ce trebuia să imprime asupra sa caracteristicile personale şi nu organizatorice. Totuşi unele fapte din viaţa sa timpurie au fost atribuite lui Hristos - nu ca un om tânăr ci mai devreme.

Toate personalităţiile au liberul arbitru şi îşi rezolvă propiile provocări. Acelaşi lucru se aplică si pentru Saul. Totuşi, “distorsiunile” organizatorice au fost de asemenea necesare în cadrul istoriei – aşa cum evenimentele sunt înţelese. Aşadar, la alt nivel tendinţele lui Saul au fost cunoscute. Ele au servit unui scop. Din acest motiv el va reapărea încă o dată, de data aceasta pentru a distruge acele distorisiuni.

El nu le-a creat singur şi nici nu le-a introdus cu forţa asupra realităţii istorice. El le-a creat până când s-a văzut forţat a admite anumite adevăruri: În acea lume, în acel timp, puterea pământeană era necesară pentru a ţine ideile creştine separate de numeroasele alte teorii şi religii, de a le menţine în mjlocul facţiunilor rivale. Era treaba sa de a forma un cadru fizic; chiar şi atunci fiindu-i frică ca ideile să nu fie înăbuşite de cadru, dar nu a văzut o altă cale.

Atunci când a treia personalitate va reapare istoric, ea nu va fi numită vechiul Paul, ci va purta în interiorul său caracteristicile tuturor celor trei personalităţi.

Până în momentul experienţei sale cu conversia Paul a încercat să nege a ştii cine era. Alegoric, el reprezenta o facţiune războinică a self-ului ce lupta împotriva propiei cunoaşteri şi care era orientată într-o manieră fizică. Părea că a mers dintr-o extremă în alta, fiind împotriva lui Hristos şi apoi cu el. Dar, vehemenţa interioară era mereu prezentă, focul interior, şi recunoaşterea pe care a încercat atât de mult timp să o ascundă.

A lui era porţiunea ce trebuia să se confrunte cu realitatea fizică şi manevrarea ei, aşadar aceste calităţi erau puternice în el. Într-o anumită măsură l-au subjugat. Atunci când Iisusul istoric a “murit”, Paul trebuia să implementeze ideile spirituale în termeni fizici, să le ducă mai departe. Totuşi, făcând acest lucru el a pus bazele unei organizaţii ce va muşamaliza ideile. El tânjea după Hristos, aşa cum Ioan Botezătorul la rândul său tânjea. Ei au petrecut o oarecare perioadă de timp împreună.

Ioan şi Iisusul istoric şi-au îndeplinit rolurile şi erau satisfăcuţi că au facut acest lucru. Paul singur a fost lăsat în final nesatisfăcut, aşadar în jurul personalităţii sale se va forma viitorul Hristos.

Entitatea din care fac parte aceste personalităţi, acea entitate pe care o poţi numi entitatea Hristos, era conştientă de aceste probleme. Personalităţiile pământene nu erau conştiente de ele, deşi în perioadele de transă şi exaltare mare parte dintre acestea le erau cunoscute.

Paul reprezenta de asemenea natura militantă a omului, ce trebuia să fie luată în considerare în conformitate cu dezvoltarea omului din acel timp. Acea calitate militantă din om îşi va schimba complet natura, şi va renunţa la ea – aşa cum o cunoşti- atunci când următoarea personalitate Hristos va apărea. Aşadar, este necesar ca Paul să fie prezent.

În următorul secol, cu aceste dezvoltări natura interioară a omului se va elibera de multe constrângeri ce au ţinut-o legată. O nouă era va începe – nu un rai pe pământ, ci o lume mai sănătoasă şi mai corectă, în care omul este mult mai conştient de relaţia sa cu planeta şi de libertatea sa faţă de timp.

Vreau să clarific anumite aspecte. “Noua religie” ce va urma celei de-a doua veniri nu va fi creştină în termenii voştrii, deşi a treia personalitate a lui Hristos o va iniţia.

Această personalitate va apela la Hristosul istoric, îşi va recunoaşte relaţia sa cu acea personalitate; dar în interiorul său cele trei grupări de personalitate vor forma o nouă entitate psihică, un gestalt psihologic diferit. În timp ce metamorfoza are loc, ea va iniţia de asemenea o metamorfoză la nivel de individ, în timp ce abilităţiile interioare ale omului sunt acceptate şi dezvoltate.

Rezultatele vor conduce spre un tip diferit de existenţă. Multe dintre problemele tale actuale provin din ignoranţa spirituală. Nici un om nu se va mai uita de sus înspre individul dintr-o altă rasă atunci când va recunoaşte faptul că propia sa experienţă de asemenea include aceeaşi apartenenţă.

Nici un sex nu va fi considerat a fi mai bun decât altul, sau orice rol din societate, atunci când fiecare individ este conştient de experienţa sa în multe nivele ale societăţii şi de multiplele roluri ale sale. O conştiinţă deschisă şi nesfârşită va simţi conexiunile sale cu toate celălalte fiinţe vii. Continuitatea conştiinţei va deveni vizibilă. Ca un rezultat, structurile sociale şi guvernamentale se vor schimba, întrucât ele sunt formate în jurul credinţelor tale prezente.

Personalitatea umană va obţine beneficii ce acum par de neconceput. O conştiinţă deschisă va conduce o mult mai mare libertate. De la naştere copii vor fi învăţaţi că identitatea fundamentală nu este dependentă de corp, iar timpul aşa cum îl cunoşti este o iluzie. Copilul va fi conştient de multe dintre experienţele sale trecute şi va fi capabil a se identifica cu bărbatul sau femeia bătrână ce în termenii tăi va devenii.

Multe dintre lecţiile “ce vin odată cu vârsta” vor fi disponibile tinerilor, iar cei bătrâni nu îşi vor pierde elasticitatea spirituala a tinereţei lor. Acest lucru este important. Dar, pentru ceva timp şi din motive practice, încarnările viitoare încă vor fi ascunse.

În timp ce se desfăşoară aceste schimbări, noi zone din creier vor fi activate pentru a avea fizic grijă de ele. Fizic, vor fi posibile cartografieri ale creierului în care memoriile din vieţile trecute vor fi evocate. Toate aceste transformări sunt schimbări spirituale în care înţelesul religiei va scăpa limitărilor organizaţionale, devenind o parte vie din existenţa fiecărui individ; unde cadrele psihice mai degrabă decât cele fizice formează temelia civilizaţiei tale.

Experienţa omului va fi atât de extinsă încât ţi se va părea că speciile se vor fi schimbat în altele. Nu înseamnă că nu vor fi probleme. Ci înseamnă că omul va avea resurse mult mai mari în comanda sa. De asemenea, presupune o structură socială mai bogată şi mult mai diversă. Bărbaţii şi femeile vor relaţiona cu semenii lor nu numai ca persoanele ce sunt acuma ci şi ca persoanele ce au fost în altă existenţă reîncarnaţională.

Relaţiile dintre membrii familiei vor fi probabil cele mai schimbate. Va exista loc pentru interacţiuni emoţionale în cadrul familiei, interacţiuni ce sunt acum imposibile. Mintea conştientă va fi mult mai sensibilă faţă de materialul inconştient.

Includ aceste informaţii în capitolul despre religie deoarece este important să realizezi că ignoranţa spirituală este temelia multora dintre problemele tale, şi că într-adevăr singurele limitări ale tale sunt cele spirituale.

Metamorfoza menţionată mai devreme ce va fi declanşată de cea de-a treia personalitate va avea o asemenea vigoare şi putere încât va provoca în omenire trezirea acelorlaşi calităţi din interiorul său. Calităţiile au fost tot timpul prezente. Ele vor străpunge în final camuflajul percepţiei fizice, extinzând în noi moduri acea percepţie.

Omenirii îi lipseşte o asemenea concentrare. A treia personalitate va reprezenta acea concentrare. Întâmplător, în acea drama nu va exista nici o crucificare. Acea personalitate va fi într-adevăr multidimensională, conştientă de încarnările sale. Nu va fi orientată în termeni de un singur sex, culoare sau rasă.

Aşadar, pentru prima oară, va străpunge conceptele pământene de personalitate, eliberând-o. După cum doreşte, ea va avea capacitatea de a arăta diversele efecte. Vor fi mulţi cărora le va fi frică să accepte natura propiei realităţi, sau să le fie arătate dimensiunile adevăratei identităţi.

Din mai multe motive, aşa cum au fost menţionate de Ruburt, nu vreau să dau mai multe informaţii în ceea ce priveşte numele ce va fi folosit sau locul de naştere. Prea mulţi ar fi tentaţi să sară prematur la acea imagine.

Evenimentele nu sunt predestinate. Cadrul pentru această apariţie a fost deja fixat în sistemul tău de probabilităţi. Apariţia celei de-a treia personalitate va influenţa direct originara drama istorică a lui Hristos – aşa cum este în prezent cunoscută. Există şi trebuie să existe interacţiuni între ele.

Dramele religioase exterioare sunt bineînţeles reprezentări imperfecte ale mereu desfăşurabilelor realităţi spirituale interioare. Diversele personaje, zeii şi profeţii din istoria religioasă – aceştia absord proiecţiile interioare de masă îndreptate în exterior de cei care locuiesc o anumită durată de viaţă.

Asemenea drame religioase concentrează, direcţioneaza şi cu toată speranţa clarifică aspecte ale realităţii interioare ce trebuie să fie fizic reprezentate. Acestea nu apar numai în cadrul propiului sistem. Multe sunt de asemenea proiectate în alte sisteme de realitate. Religia, în sine, este mereu faţada externă a unei realităţi interioare. Singură, existenţa spirituală principală oferă înţeles celei fizice. În cei mai reali termeni, religia ar trebui să includă toate scopurile omului direcţionate în căutarea naturii sensului şi adevărului. Spiritualitatea nu poate fi o activitate sau caracteristică izolată, specializată.

Dramele religioase exterioare sunt importante şi valoroase numai în măsura în care reflectă fidel natura experienţei spirituale interioare, private. În măsura în care un om simte că religia sa exprimă asemenea experienţe interioare o va simţi validă. Totuşi, majoritatea religiilor în sine, determină ca fiind permisibile anumite grupuri de experienţe în timp ce le neagă pe altele. Ele se limitează, aplicând principiile caracterului sacru al vieţii numai propiei tale specii şi deseori unor grupuri foarte limitate din ea.

În nici un moment o asemenea biserică nu va fi capabilă să exprime experienţa interioară a tuturor indiviziilor. În nici un timp, orice biserică se poate găsi în poziţia din care să poată micşora experienţa interioară a membrilor ei – doar va părea că va face acest lucru. Experienţele interzise vor fi pur şi simplu inconştient exprimate, aducând putere şi vitalitate, ridicându-se pentru a forma o proiecţie contrară, ce la rândul ei va forma alte noi drame religioase exterioare.

Dramele în sine exprimă anumite realităţi interioare şi sevesc ca şi semne pentru cei care nu au încredere în experienţa directă cu self-ul interior. Ei vor considera simbolurile ca fiind realitate. Când descoperă că nu este aşa, se vor simţi trădaţi. Hristos a vorbit în termeni de tată şi fiu deoarece în termenii voştrii, în acel timp, aceasta era metoda folosită – povestea fiind spusă pentru a explica relaţia dintre self-ul interior şi individul fizic în viaţă. Nici o nouă religie nu uimeşte cu adevărat pe cineva, deoarece drama a fost deja subiectiv jucată.

Bineînţeles, ceea ce am spus se aplică atât de mult lui Buddha pe cât se aplică lui Hristos: Ambii şi-au acceptat proiecţiile interioare şi au încercat mai apoi să le reprezinte fizic. Totuşi, ei au fost mai mult decât suma acestor proiecţii. Acest lucru ar trebui de asemenea să fie înţeles. Mahomedanismul s-a dovedit a fi inadecvat. În acest caz, proiecţiile au fost în mare de o natură violentă. Iubirea şi relaţiile de familie au fost secundare faţă de ce într-adevar echivala cu botezul şi comuniunea prin violenţă şi sânge.

În aceste continue drame religioase exterioare, Evreii au jucat un rol ciudat. Ideea lor de un singur dumnezeu nu le era nouă. Multe religii vechi au păstrat credinţa într-un dumnezeu ce se afla deasupra tuturor. Totuşi, acest dumnezeu a fost unul mult mai blând decât cel urmat de evrei. Multe triburi credeau destul de corect în Spiritul interior ce străbate fiecare lucru viu. Şi deseori se refereau la, să zicem dumnezeul din copac sau spiritul din floare. Dar ei acceptau de asemenea realitatea unui spirit cuprinzător, din care aceste spirite mai mici erau doar o parte. Toate se îmbinau armonios împreună.

Evreii şi-au imaginat un zeu ce supraveghea, un zeu mânios, just şi uneori crud; iar multe secte au negat ideea că alte fiinţe vii în afară de om deţin spirite interioare. Vechiile credinţe au reprezentat o mult mai bună imagine a realităţii interioare, în care omul, observând natura, a lăsat-o să vorbească şi să îşi dezvăluie secretele.

Totuşi, zeul evreilor a reprezentat o proiecţie de un tip mult diferit. Omul devenea din ce în ce mai conştient de ego-ul său, de simţul puterii asupra naturii, iar multe dintre miracolele de mai târziu sunt prezentate într-un asemenea mod încât natura este forţată a se comporta diferit faţă de maniera ei obişnuită. Dumnezeu devine aliatul omului împotriva naturii.

Zeul timpuriu al evreilor a devenit un simbol al ego-ului uman lăsat liber. Dumnezeu s-a comportat exact cum ar fi făcut-o un copil înfuriat dacă ar fi avut acele puteri, trimiţând fulger, tunet şi foc împotriva duşmanilor săi, distrugându-i. Aşadar, ego-ul omului ce ieşea la suprafaţă a adus probleme şi provocări emoţionale şi psihologice. Simţul separaţiei de natură a crescut. Natura a devenit o unealtă pentru a fi folosită împotrivă altora.

Cândva înainte de apariţia zeului Evreu aceste tendinţe erau aparente. În multe antice religii tribale, acum uitate, se apela la zei pentru a întoarce natura împotriva duşmanilor. Totuşi, înaintea acestui timp omul se simţea ca fiind o parte din natură şi nu separat de ea. Era considerată o extensie a existenţei sale, aşa cum el se simţea o extensie a realităţii sale. În aceşti termeni, un om nu poate folosi natura ca o armă împotriva altui om.

În acele timpuri oamenii vorbeau şi aveau încredere în spiritele păsărilor, copacilor şi paianjenilor ştiind că în realitatea interioara natura acestor comunicări era cunoscută şi înţeleasă. Întrucât ciclurile conştiinţei erau înţelese, în acele vremuri moartea nu era atât de temută pe cât este acum.

Într-un fel omul a dorit să iasă din sine, în afara cadrelor în care îşi avea existenţa sa psihologică, a dorit să încerce noi provocări, să mearga dintr-un mod de conştiinţă în altul. El vroia sa studieze procesele propiei conştiinţe. Într-un fel, aceasta însemna o gigantică separaţie de spontaneitatea interioară ce îi asigura atât pacea cât şi securitatea. Pe de altă parte, ea oferea o nouă creativitate, in termenii săi.

În acest moment dumnezeul din interior a devenit dumnezeul din exterior.

Omul a încercat să formeze un nou tărâm, să obţină un tip diferit de atenţie şi concentrare. Conştiinţa sa s-a îndreptat cu un pas în afara sa. Pentru a realiza acest lucru, el s-a concentrat din ce în ce mai puţin asupra realităţii lăuntrice şi prin urmare a început procesul realităţii interioare numai în timp ce era proiectată afară, în lumea fizică.

Înainte, mediul era creat fără efort şi perceput de om şi toate celălalte fiinţe vii, ce cunoşteau natura unităţii lor interioare. Pentru a începe această noua aventură, era necesar a susţine că unitatea interioara nu exista. Altfel, noul tip de conştiinţă ar fi mers mereu înapoi la origine pentru securitate şi comfort. Aşadar, părea că toate podurile trebuie distruse, în timp ce bineînţeles era doar un joc deoarece realitatea interioară exista întotdeuna. Noul tip de conştiinţă trebuia pur şi simplu să se uite într-o altă direcţie pentru ca iniţial să menţină o focalizare independentă.

Vorbesc aici în termeni mai mult sau mai puţin istorici. Trebuie să realizezi că procesul nu are nimic de a face cu timpul. Acest tip particular de aventură în conştiinţă a apărut înainte şi în termenii tăi va apărea din nou.

În orice caz, percepţia universului exterior s-a schimbat, părând a fi străină şi separată de individul ce îl percepe.

Aşadar, dumnezeu a devenit o idee proiectată în afară, independentă de individ, despărţită de natură. El a devenit reflexia apariţiei ego-ului omului, în toată splendoarea, sălbăticia, puterea şi dorinţa sa de perfecţiune. Aventura era una puternic creativă şi în ciuda evidentelor dezavantaje, reprezenta o “evoluţie” a conştiinţei ce îmbogăţea experienţa subiectivă a omului şi într-adevăr adăuga dimensiunilor realităţii înşişi.

Totuşi, pentru a fi eficient organizate experienţele interioare şi exterioare trebuiau să apară ca evenimente separate, deconectate. Istoric, trăsăturile Dumnezeului s-au schimbat aşa cum ego-ul omului s-a schimbat. Totuşi, trăsăturile ego-ului au fost susţinute de puternice schimbări interioare.

Împingerea originară a caracteristicilor interioare în afară, înspre formarea ego-ului poate fi comparată cu naşterea unor stele nenumarabile – un eveniment cu consecinţe nemărginite ce îşi aveau originea într-un nivel subiectiv şi într-o realitate interioară.

Aşadar, ego-ul născându-se de dinăuntru, trebuie tot timpul să îşi afirme independenţa, în acelaşi timp menţinându-şi perpetua certitudine a originii sale.

Ego-ul se temea pentru poziţia sa, fiind înspăimântat că se va dizolva înapoi în self-ul interior din care a venit. Totuşi, în apariţia sa el i-a oferit self-ului interior un nou tip de feedback, o perspectivă nu numai asupra sa; ci prin aceasta, self-ul interior a fost capabil a întrezări posibilităţi de dezvoltare faţă de care nu era conştient înainte. În termenii voştrii, până în timpul lui Hristos ego-ul a fost îndeajuns de sigur de poziţia sa astfel încât imaginea proiectată a lui Dumnezeu a putut începe să se schimbe.

Self-ul interior este într-o stare de creştere continuă. Aşadar, porţiunea interioară din fiecare om a proiectat în exterior această cunoaştere. Nevoile psihologice şi spirituale ale speciilor au necesitat schimbări interioare şi exterioare de o mare semnificaţie. Trăsăturile de compasiune şi înţelegere ce au fost îngropate au putut acum ieşi la suprafaţă. Ele s-au ridicat nu numai privat ci şi în masă adăugând un nou imbold şi oferind o direcţie naturală “nouă” – începând să adune toate porţiunile self-ului, aşa cum s-a cunoscut pe sine.

Aşadar, conceptul de Dumnezeu a început să se schimbe în timp ce ego-ul şi-a realizat independenţa de realitatea interioară; dar drama trebuie desfăşurată in cadrul curent. Mahomedanismul era atât de violent exact deoarece creştinismul era în esenţă atât de blând. Ce-i drept, şi crestinismul era pătruns de violenţă iar mahomedanismul de iubire. Dar, în timp ce psihicul a trecut prin dezvoltările sale şi s-a luptat cu sine, negând anumite caracteristici şi accentuându-le pe altele, la fel dramele religioase exterioare au reprezentat şi urmat acele aspiraţii, lupte şi căutari interioare.

Tot acest material oferit trebuie să fie apreciat prin faptul că sub toate aceste dezvoltări există aspecte eterne şi caracteristici creative a unei forţe ce este atât incontestabilă cât şi intimă. Cu alte cuvinte, Tot Ceea Ce Este, reprezintă realitatea din care toţi dintre noi ţâşnim. Tot Ceea Ce Este, prin natura sa, transcende toate dimensiunile de activitate, conştiinţă sau realitate, fiind în acelaşi timp o parte din fiecare.

În spatele tuturor feţelor există o singură faţă, totuşi nu înseamnă că faţa fiecărui om nu este a sa. Viitoarea dramă religioasă de care am vorbit, în termenii tăi ce trebuie să apară, reprezintă încă un stadiu atât în dramele externe cât şi interne în care ego-ul ce iese la suprafaţă devine conştient de o mare parte din moştenirea sa. În timp ce îşi mentşne propiul statut, va fi capabil să deţină o mult mai bună legatură cu alte porţiuni ale self-ului şi de asemenea să îi ofere self-ului interior oportunităţi de atenţie pe care el, pe cont propiu, nu le-ar putea obţine.

Aşadar, călătoriile zeilor reprezintă călătoriile propiei conştiinţe a omului proiectate în exterior. Totuşi, Tot Ceea Ce Este, este în interiorul fiecărei asemenea aventuri. Conştiinţa şi realitatea sa este în interiorul fiecărui om şi în interiorul zeilor pe care i-a creat.

Bineînţeles zeii obţin o realitate psihică. Nu spun că ei nu sunt reali, ci într-o oarecare măsura ei definesc natura propiei lor realităţi. Este oarecum corect a spune : ”Fii atent ce zei îţi alegi, deoarece vă veţi întări unul pe altul”.

O asemenea alianţă generează anumite câmpuri de atracţie. Un om ce se ataşează unuia dintre aceşti zei se ataşează în mod necesar, în mare, de propiile sale proiecţii. În termenii tăi unii sunt creativi iar unii distructivi, deşi cei din urma sunt rareori recunoscuţi ca fiind aşa.

Conceptul deschis de Tot Ceea Ce Este te eliberează într-o mare măsură de propiile proiecţii şi permite un contact mult mai valid cu spiritul ce este în spatele realităţii pe care o cunoşti.

În acest capitol aş dori de asemenea să menţionez alte câteva aspecte pertinente.

Unele povesti antice ce au trecut de-a lungul secolelor vorbesc despre diverşi zei şi demoni ce vorba vine păzesc porţiile, despre alte nivele de realitate şi stadii de conştiinţă. Nivelele astrale sunt cu acurateţe precizate, numerotate şi categorizate.

Există teste ce trebuie trecute înainte de intrare. Există ritualuri ce trebuie executate. Acum, toate acestea sunt puternic distorsionate. Orice încercare de a exprima atât de riguros şi precis realitatea interioară este menită a fi zadarnică, foarte amăgitoare şi în termenii tăi uneori periculoasă; deoarece tu îţi creezi propia realitate şi o traieşti conform credinţelor tale interioare. Aşadar, fii atent faţă de credinţele pe care le accepţi.

Lasă-mă să profit de acest moment pentru a afirma încă o dată că nu există diavoli şi demoni, decât cei pe care îi creezi prin propiile tale credinţe. Aşa cum a fost menţionat mai devreme, efectele binelui şi răului sunt în esenţă iluzii. În termenii tăi, toate actele, indiferent de natura lor aparentă, sunt o parte dintr-un bine mai mare. Nu spun că un scop bun justifică ceea ce tu ai considera o acţiune rea. De vreme ce încă accepţi efectele binelui şi răului, ai putea foarte bine să alegi binele.

Spun acest lucru pe cât de simplu posibil. Totuşi, există implicaţii profunde în spatele cuvintelor mele. Contrariile au validitate doar în propiul tău sistem de realitate. Ele sunt o parte a presupuneriilor tale fundamentale, prin urmare trebuie să te confrunţi cu ele.

Totuşi, ele reprezintă armonii adânci pe care nu le înţelegi. Concepţia ta despre bine şi rău este rezultatul, în mare parte, a tipului de conştiinţă pe care în prezent ai adoptat-o. Tu nu percepi întregul ci doar porţiuni. Mintea conştientă se focalizează printr-o lumină rapidă, limitată dar intensă, percepând dintr-un câmp dat de realitate doar anumiţi “stimuli”. Apoi pune aceşti stimuli împreună, formând legături de similaritate. Orice nu acceptă ca o porţiune de realitate nu percepe.

Efectele contrariilor apar dintr-o lipsă a percepţiei. De vreme ce trebuie să operezi în lume aşa cum o percepi, atunci contrariile vor apărea a fi condiţii de existenţă. Dintr-un motiv specific, aceste elemente au fost izolate. Tu ai fost învăţat şi tu îi înveţi pe alţii să manipuleze energia, să devină cocreatori conştienţi împreună cu Tot Ceea Ce Este, iar unul din “stadiile de dezvoltare” sau proces de învăţare include confruntarea cu contrariile ca realităţi.

În termenii tăi, ideile de bine şi de rău te vor ajuta să recunoşti caracterul sacru al existenţei, responsabilitatea conştiinţei. De asemenea, ideea de contrarii este o linie de ghidaj pentru ego-ul ce se dezvoltă. Self-ul interior cunoaşte destul de bine unitatea ce există.

În orice perioadă istorică dată, o dramă religioasă poate în final apărea ca o reprezentare exterioară, dar vor fi de asemenea multe drame minore, “proiecţii” ce nu se desfaşoară complet. Bineînţeles, acestea reprezintă evenimente probabile. Oricare dintre ele ar putea înlocui actuala drama exterioară. În timpul lui Hristos existau multe asemenea întâmplări, deoarece multe personalităţi au simţit forţa realităţii interioare şi au reacţionat faţă de ea.

Cu alte cuvinte, au existat Hristoşi probabili, ce trăiau în acel timp. Din câteva motive pe care nu le voi discuta aici aceste proiecţii nu au reflectat suficient de fidel evenimentele interioare. În orice caz, au existat câţiva zeci de oameni în aceeaşi zonă, prezenţi fizic, ce au răspuns climatului psihologic interior şi au simţit asupra lor atracţia şi responsabilitatea eroului religios.

Unii dintre aceşti oameni au fost prea închistaţi, prea prinşi ăn suferinţa şi fervoarea perioadei pentru a se ridica suficient deasupra ei. Culturile i-au folosit. Ei nu au putut utiliza diversele culturi ca şi o rampă de lansare pentru noile idei. În schimb, s-au pierdut în istoria acelor timpuri.

Unii au dus mai departe acelaşi model urmat de Hristos, au realizat acte şi vindecări psihice, au avut grupuri de adepţi şi totuşi nu erau capabili a menţine acea puternică concentrare sau atenţie psihică necesară.

Aşa numitul Lord al Dreptăţii a fost o asemenea persoană, dar natura sa prea zeloasă l-a tras înapoi. Rigiditatea sa i-a împiedicat spontaneitatea necesară oricărei măreţe eliberări religioase. În schimb a căzut în capcana provincialismului. Dacă şi-ar fi îndeplinit rolul, l-ar fi putut foarte mult ajuta pe Paul. El era o personalitate probabilă din porţiunea Paul a entităţii Hristos.

Aceşti oameni au înţeles inerent rolul lor în această dramă şi de asemenea poziţia lor în interiorul lui Tot Ceea Ce Este. Ei erau extrem de profetici şi telepatici, predispuşi viziunilor şi auzului de voci.

În visele lor se aflau în contact. Conştient, Paul şi-a amintit multe dintre aceste vise, până când s-a simţit urmărit de Hristos. Paul i-a persecutat pe creştini datorită unei serii de vise recurente. El simţea că Hristos era un fel de diavol ce l-a urmărit în somnul său.

Totuşi, la un nivel inconştient el cunoaştea semnificaţia viselor sale şi bineînţeles “convertirea” sa era doar un eveniment fizic ce urma o experienţă interioară.

Ioan Botezatorul, Hristos şi Paul au fost toţi conectaţi în starea de vis, iar Ioan era îndeajuns de conştient de existenţa lui Hristos înainte ca el să se nască.

Datorită îndatoririlor sale specifice Paul avea nevoie de cea mai viguroasă putere a ego-ului. Din acest motiv, era mult mai puţin în mod conştient atent faţă de rolul său. Bineînţeles, cunoaşterea interioară a explodat în experienţa fizică a conversiei.